Într-o noapte friguroasă de iarnă, când vântul șuiera printre copaci, în curtea noastră a apărut un cățel ciufulit. Era atât de încâlcit, încât dintre toate smocurile de blană i se vedeau doar ochii.
— Bună… Eu sunt Peleus, spuse el încet. M-am rătăcit și nu știu unde este casa mea.
L-am spălat, l-am dus la veterinar, iar a doua zi Peleus arăta ca un câine nou. Totuși, deși avea acum o casă, încă nu simțea că își găsise locul.
Jessi, cățelușa care avea grijă de găini, era mereu ocupată.
— Bună, Jessi! Vrei să stăm împreună? întrebă într-o zi Peleus.
— Sigur că da, răspunse Jessi zâmbind, dar să știi că trebuie să mai verific și găinile din când în când.
Peleus s-a bucurat. Jessi nu îl respinsese. Îl acceptase pur și simplu ca pe un nou membru al haitei.
Cu Bubu însă lucrurile erau mai complicate.
Bubu era cel mai bătrân câine din curte. Văzuse multe și învățase să fie precaut.
— Bună, Bubu! spuse Peleus într-o dimineață.
— Bună, răspunse Bubu politicos, dar rămase la distanță.
Peleus a înțeles și nu s-a supărat. Dacă Bubu voia spațiu, îi oferea spațiu. Nu mâncau împreună, nu dormeau împreună și rareori mergeau în aceleași locuri.
Așa au trecut săptămânile.
Până într-o zi, când în curte a apărut un pui de câine roșcat, plin de energie.
— Eu sunt Foxi! Cine vrea să alerge? Cine vrea să se joace? Cine vrea să sape gropi? întrebă el, fără să stea locului nici măcar o clipă.
Foxi era roșu ca focul, iar Bubu avea și el blana roșcată.
— Tu semeni puțin cu mine, spuse Foxi, lipindu-se de Bubu. Cred că o să fim prieteni!
Și chiar au devenit.
Dar, când se lăsa seara și stelele apăreau pe cer, Foxi se cuibărea mereu lângă Peleus.
— Noapte bună, Peleus! spunea el căscând.
— Noapte bună, micuțule, răspundea Peleus, acoperindu-l cu coada lui pufoasă.
Fără să își dea seama, Foxi devenise un pod între cei doi câini. Ziua îl urma peste tot pe Bubu, iar noaptea dormea lângă Peleus.
Încet, Bubu și Peleus au început să stea tot mai aproape unul de celălalt.
Într-o seară, privind cum Foxi dormea liniștit între ei, Bubu spuse:
— Știi, Peleus, cred că în curtea asta este loc pentru noi toți.
Peleus zâmbi.
— Și eu cred la fel.
Uneori, adaptarea înseamnă să ai răbdare. Alteori, înseamnă să lași timpul și bunătatea să apropie inimile. Iar uneori, un pui de câine roșu ca focul poate construi, fără să știe, cea mai frumoasă punte dintre doi prieteni.
Povești în acte 