Dragi mici cititori,
Scriu acest act pentru a vă aminti că în inimile voastre trăiesc multe povești, iar uneori ele merită așternute pe hârtie pentru a nu fi uitate niciodată.
Am vrut la început să scriu despre curaj, noblețe sau vitejie. Dar apoi mi-am dat seama că există ceva și mai important decât toate acestea: sinceritatea. Pentru că, înainte să fim puternici în fața lumii, trebuie să fim sinceri cu noi înșine.
Povestea pe care urmează să o citiți este despre un suflet tare drag mie. Un personaj care poate nu a fost perfect în ochii tuturor, dar care a avut darul rar de a nu se rușina niciodată de cine este cu adevărat.
Faceți cunoștință cu Jessi.
— Bunăăă! Eu sunt Jessi!
Da, da, chiar eu! Cățelușa cu coada pufoasă, urechea care stă într-o parte și mersul acela caraghios de parcă dansez tot timpul.
Când eram mică, eram tare ciudățică. Aveam spatele puțin cocoșat și niște lăbuțe subțirele care se împiedicau de orice.
Și sinceră să fiu…
…îmi era frică și de umbra mea.
Într-o zi am văzut o umbră mare lângă gard și am fugit atât de tare, încât am intrat direct într-o găleată.
BONC!
Toate găinile au început să cotcodăcească:
— Cotcodac! Jessi s-a speriat de ea însăși!
Iar eu am ieșit din găleată amețită și am spus:
— N-nu m-am speriat… doar verificam dacă e sigură găleata…
Dar adevărul era că mă speriam repede.
De frunze.
De vânt.
De pașii mari ai oamenilor.
Uneori chiar și de propriul meu lătrat.
— Ham!
— AAAAA! Cine a fost?! făceam eu, sărind înapoi.
Fata mea râdea mereu și mă lua în brațe.
— Jessi, tu ești cel mai amuzant cățel din lume.
Eu o lingeam pe nas și mă prefăceam curajoasă.
Dar chiar dacă eram fricoasă, în inima mea simțeam ceva ciudat. Ceva mare.
Parcă o voce mică îmi spunea mereu:
„Tu o să crești mare, Jessi.”
Și eu credeam vocea aceea.
În fiecare zi mă plimbam prin curte de parcă eram un lup uriaș.
Doar că… un lup uriaș care uneori se speria de fluturi.
— Jessi, iar vorbești singură? întreba motanul bătrân de pe gard.
— Nu vorbesc singură! repet discursuri importante! spuneam eu mândră.
— Ce fel de discursuri?
Eu îmi umflam pieptul și spuneam:
— Când o să fiu mare, o să păzesc toată curtea! Și o să fiu frumoasă! Și puternică! Și toți o să spună: „Uau, ce cățelușă minunată!”
Motanul râdea încet.
— Tu? Tu tremuri și când cade o frunză.
Atunci mă uitam la el foarte serioasă și spuneam:
— Da… tremur. Dar tot sunt minunată.
Motanul clipea mirat.
— Nu vreau să fiu alt câine când cresc. Eu sunt deja eu.
Apoi îmi ridicam pieptul și continuam:
— Doar o să cresc puțin mai mare.
Motanul nu mai zicea nimic după asta.
Pentru că adevărul era simplu:
Eu nu așteptam să devin cineva.
Știam deja cine sunt încă de când eram mică.
Au trecut anotimpurile.
Și, încet-încet, am crescut.
Lăbuțele mele au devenit puternice. Blana mi-a devenit frumoasă și strălucitoare. Pieptul mi s-a ridicat semeț, iar ochii mei au început să privească lumea fără frică.
Într-o dimineață, m-am văzut în geamul casei.
M-am apropiat încet.
— Vai… eu sunt?!
Umbra mea nu mai părea înfricoșătoare.
Era mare. Frumoasă. Puternică.
Fata mea a ieșit în curte și a zâmbit.
— Uite ce ai devenit, Jessi…
Dar eu am dat din coadă și am spus bucuroasă:
— Nu! Uite cine am fost tot timpul!
Pentru că adevărul era acesta:
Înainte să devin un câine mare și curajos, eu purtasem deja acel câine în inimă.
De mică.
Chiar și atunci când mă speriam de găleți.
Chiar și atunci când tremuram lângă gard.
Eu am rămas mereu sinceră cu mine.
Și poate că tocmai asta m-a ajutat să cresc atât de frumoasă.
Iar seara, când mă întindeam obosită în iarbă și priveam stelele, fata mea mă mângâia încet și îmi șoptea:
— Bravo că n-ai încercat niciodată să fii altcineva, Jessi…
Iar eu închideam ochii fericită.
Pentru că, în sfârșit, devenisem exact cățelușa pe care o visasem încă din prima zi.
Povești în acte 