Alioșa fusese de curând acasă să își ia porția de dragoste de la fetița ei. Dormise lângă ea, îi ascultase poveștile și își umpluse inima cu îmbrățișări și mângâieri. Iar când dragonașul curiozității din pieptul ei începu din nou să își fâlfâie aripile, pisicuța își potrivi pălăria fermecată și porni la drum.
De data aceasta ajunse într-un ținut al câmpiilor nesfârșite și al munților care păreau să atingă cerul. Vântul făcea iarba aurie să danseze în valuri line, caii alergau liberi, iar nopțile erau atât de limpezi încât stelele păreau felinare aprinse deasupra lumii.
Alioșa nu mersese prea mult când observă o mogâldeață cu țepi și urechi surprinzător de mari, care alerga grăbită dintr-o parte în alta.
— Ah! În sfârșit te-am găsit! exclamă aceasta. Trebuie să mă ajuți!
— Cu mare drag, spuse Alioșa. Dar… cu ce anume?
Ariciul își duse lăbuțele la botic și clipi des.
— Asta… asta încerc să-mi amintesc.
Alioșa îl privi nedumerită.
— Nu știi cu ce ai nevoie de ajutor?
— Știam acum o clipă! Sunt sigur! Doar că… mi-a fugit din minte.
— Cum te numești?
— Temir, răspunse ariciul. Sau poate Temi? Nu, nu… sigur Temir. Cred.
Aliosa își ascunse un zâmbet.
— Bine atunci, Temir. Ce facem?
— Te rog, urmează-mă! Îmi amintesc că trebuie să ajungem undeva.
Porniră împreună prin stepă. După câteva minute, Temir se opri brusc.
— De ce mergeam?
Aliosa inspiră adânc.
— Pentru că aveai nevoie de ajutor.
— Așa este! Mulțumesc! Să mergem!
După încă puțin timp, ariciul se opri din nou.
— Dar cine ești tu?
Pisicuța închise ochii pentru o clipă.
Dragonașul din pieptul ei începu să pufăie nerăbdător.
— Sunt Alioșa. Și te ajut.
— Ce bine! spuse Temir. Pentru că singur nu m-aș descurca.
Au mers așa ore întregi.
La un moment dat, în depărtare apăru o haită de lupi cenușii. Alioșa își arcui spatele speriată.
Însă lupii nu mârâiră și nu se apropiară. Din contră, când zăriră siluetele lor, se retraseră încet.
— De ce fug? șopti Alioșa.
Cel mai bătrân dintre ei se opri pentru o clipă și spuse:
— Nu toți oamenii au fost blânzi cu noi. Uneori ne temem înainte să cunoaștem.
Apoi dispărură printre dealuri.
Temir îi privi plecând.
— Vezi? Uneori și cei care par curajoși au frici pe care nu le vezi.
— Și poate au nevoie de răbdare ca să învețe din nou să aibă încredere, murmură Alioșa.
Mai târziu, urcând pe o potecă pietroasă, Alioșa se împiedică și aproape căzu.
— Au! exclamă ea.
Numai că piatra peste care se împiedicase clipi.
Pisicuța sări cât colo.
În fața ei se ridică încet un leopard al zăpezii, cu blana pătată asemenea umbrelor de pe stânci.
— Îmi cer scuze! spuse Alioșa rușinată. Nu te-am văzut.
Leopardul își scutură coada.
— Nu mulți mă văd. Uneori cea mai mare putere este să știi când să te faci nevăzut.
— Eu cred că trebuie să fii foarte răbdător pentru asta, spuse Temir.
— Exact, răspunse leopardul. Graba sperie prada și tulbură muntele.
Își înclină capul și dispăru printre stânci atât de repede încât părea că nici nu fusese acolo.
Spre seară, pe câmpie, întâlniră o antilopă cu un bot neobișnuit, mare și moale.
Alioșa încercă să nu o privească prea insistent.
— Bună ziua! spuse politicoasă.
Antilopa zâmbi.
— Poți să întrebi. Toată lumea se uită la nasul meu.
Aliosa roși sub blană.
— Este… diferit.
— Și foarte folositor, răspunse antilopa saiga. Încălzește aerul rece iarna și îl filtrează când vântul ridică praful. Lucrurile care ne fac diferiți ne pot ajuta mai mult decât credem.
Temir dădu aprobator din cap.
— Ce bine că nu trebuie să fim la fel.
Au mers până când soarele începu să apună.
— Acum îmi amintesc! strigă deodată Temir.
Aliosa aproape că sări de bucurie.
— În sfârșit! Cu ce aveai nevoie de ajutor?
Ariciul își duse lăbuțele la cap.
— Ah…
Tăcu o clipă.
— Am uitat din nou.
Alioșa simți cum dragonașul din piept începea să bată din aripi nervos.
Putea să se supere. Putea să plece. Putea să spună că își pierduse o zi întreagă fără niciun rost.
Dar îl privi pe micul arici cu urechi mari, care încerca din răsputeri să își amintească și se întrista de fiecare dată când nu reușea.
Atunci se așeză lângă el.
— Temir, spuse ea blând, nu-i nimic dacă îți amintești greu. Astăzi am cunoscut lupi care se tem, un leopard care știe să aștepte și o antilopă care și-a transformat diferențele în putere. Poate că motivul pentru care aveai nevoie de mine nu era să rezolv ceva.
— Atunci care era? întrebă ariciul.
Aliosa îi zâmbi.
— Poate că aveai nevoie de cineva care să aibă răbdare cu tine.
Temir o privi uimit.
— Și… ai avut?
Pisicuța își ridică privirea spre cerul uriaș, unde primele stele începeau să apară.
— Nu tot timpul mi-a fost ușor, recunoscu ea. Dar răbdarea nu înseamnă să nu te enervezi niciodată. Înseamnă să alegi bunătatea chiar și atunci când ar fi mai simplu să renunți.
Temir îi prinse lăbuța.
— Mulțumesc că ai rămas.
Iar dragonașul din pieptul Aliosei se liniști și se făcu mic, torcând mulțumit.
În acea seară, sub cerul nesfârșit al stepelor, Alioșa înțelese că uneori cele mai mari aventuri nu înseamnă să descoperi locuri noi, ci să înveți să mergi în ritmul celor care au nevoie de puțin mai mult timp.
Răbdarea este o formă de iubire. Atunci când îi oferim cuiva timp, înțelegere și blândețe, îi spunem fără cuvinte: „Ești important pentru mine exact așa cum ești.”
Care este țara pe care a vizitat-o acum Alioșa? De ce se tem lupii de oamenii de acolo? Cum se numesc oamenii care călătoresc mereu alături de casele lor?
Povești în acte 